Pasienţe

- V-aţi gândit vreodată, ne întreabă coana Adela, venită din nou în vizită, fiindcă e din nou duminică, că Solitaire, jocul de ăla cărţi inclus în Windows, e de fapt o pasienţă? Eu m-am gândit. Şi îl folosesc în aproape în fiecare dimineaţă pentru un set de pasienţe. Numai că nu prea-mi ies. Sau, chiar dacă-mi ies, îmi ies degeaba!

Şi eu m-am gândit, îmi spun, zâmbind. Şi nu m-am mulţumit doar să mă gândesc!

- Mda, adaugă ea, cărţile virtuale şi cărţile reale au în comun ceva foarte important: sunt la fel de mincinoase! Sau eu sunt o vrăjitoare nepricepută, deh!
Dar nu mă las, mai fac şi alte soiuri de pasienţe, tot de-astea virtuale! Toate jocurile fără partener sunt pasienţe, nu credeţi? Eu fac şi pasienţa Minesweeper!

O fac pe îndelete, nu mă interesează recordurile de timp, mă bazez în primul rând pe logică, nu dau clicuri la ghici decât atunci când n-am încotro. Şi pe-astea la ghici le dau cu ochi închişi. Fiindcă dacă-i ţin deschişi nimeresc peste o bombă în nouă cazuri din zece, iar dacă-i închid... e viceversa.

Interesant, mă gândesc eu, cu toată sinceritatea. Trebuie să-ncerc, să văd dacă păţesc la fel.

- Dar cel mai mult şi mai mult, continuă ea să ne pună în temă, îmi place pasienţa Spider Solitaire.

Şi pe asta o "rumeg", tatonez, salvez când mă cred ajunsă într-un punct favorabil, mă-ntorc în punctul memorat, sau chiar la început. Şi nu mă las până n-o fac să răspundă "DA" la întrebarea pe care i-am pus-o! Şi tare-mi mai place la urmă, când zice c-am câştigat!

Ce credeţi, ne întreabă, cu un surâs aproape sfios, oare sunt ţicnită? Bărbatu-meu aşa zice - şi mă tem că nu întotdeauna în glumă!